vineri, 18 martie 2016

Când legea fumatului... e fumată.

Stau și mă întreb în ultima vreme… oare în ce univers ne aflăm? Cum am ajuns aici și ce s-a întâmplat pe parcursul anilor lumină care au trecut... pe lângă noi. E Calea Lactee, Planeta Pământ, Europa, România, prietene, adresa ta completă, așa că ar fi bine să te comporți ca atare.

Știi că există teoria universelor paralele, în care probabil eu ascult manele, am un BMW Coupé de ultima generație și cânt într-un “grup”, shal I call it?, însoțit de alți compatrioți filozofi contemporani în domeniul femeilor și băuturii. Tare rău, huh? Mindfuck. Dar excluzând asta, și o astfel de realitate ipotetică, nu înțeleg cum de unii au ajuns să fie fumați de țigări. Nu serios. Cum?
Nu e ca și cum trăim în acel univers în care frunzele ne strivesc sub tălpile lor consolidate cu bocanci de iarnă de mărimea  47 doar de dragul sunetului pe care îl scoatem la momentul sleirii noastre. Nu… nu suntem acolo, după cum spuneam. Și totuși eu tot nu înțeleg cum țigările fumează oameni și nu invers. Mă simt clandestin la o piesă de teatru amatoare care sper să înceteze, o piesă în care actorii joacă foarte bine, dar intriga e de maro.

Vorbesc despre interzicerea fumatului în spații publice și de repercusiunile generate de aceasta. N-am mai văzut atâta mobilizare de ceva timp în rândul oamenilor, respectiv a fumătorilor. Serios. Cum e posibil să te lași așa ușor controlat de un viciu, de care tu poți “sa te lași când vrei”, dar nu o faci? Oare de ce s-a ajuns la această înjosire la care unii se supun pentru a-și livra gustosul fum canceros în plăpânzii plămâni. 
Ce-i amuzant este că această lege a reușit să scoată copilul sau elevul, cum vrei să-i spui, din profesori. Momentul ăla în care acei presupuși dascăli, pregătiți să ne antreneze pentru a lua viața în frâu și a deveni buni cetățeni ai țării în care trăim, se comportă exact precum niște boboci de liceu, e momentul în care realizezi de fapt, că nu suntem așa diferiți și că nevoile primare( viciile, pentru unii ) acaparează chiar și mintea unui intelectual răpus de nevoia de a… fuma, mai tare decât cea de a mânca. Pe scurt, atunci când profesorii fumează în baie sau se duc fuga la mașină să inhaleze niște “oxigen negru” pentru a-și drege mintea, totul devine atât hilar, cât și trist… 
Toată mascarada asta mi-a lăsat un gust dulce-amar, întrucât eu sunt un fost fumător ( am fumat 2 ani, o nimica toată în comparație cu repertoriul altor “veterani” ) și înțeleg prin ce trece un nefericit cu pricina, însă, în același timp, mă și frustrează faptul că unii nu mai realizează de ce s-au apucat să fumeze și uită cum procedau la debutul acestui act și sunt pe parcurs… acaparați.

Însă partea bună, pentru mine, e că pot să ies și eu în oraș și să mă întorc fără să mai duhnesc a mahoarcă, să mai mă usture ochii sau să devin din nou fumător, într-un mod pasiv. Era și cazul ca România să ia o decizie matură demnă de statele civilizate ale lumii. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu