Suntem atât de mici

Ai avut vreodată un moment de reflexie,genul ăla de moment în care conștiința ta are ochii larg deschiși ? Ca atunci când realizezi cât de mici suntem în vastitatea universului ? Ei bine,eu sunt convins că ai avut,eu unul am avut.E așa ciudat cum ne dăm o maximă importanță uneori,într-un oraș cu alte câteva sute,dacă nu mii de locuitori,într-o țară cu 18 mii de locuitori,pe o planetă cu aproape 8 milioane de inhabitanti,cu toții,pe bila asta de noroi,plutind în spațiu fără un scop anume.
     
Probabil unii îmi vor spune că nu e așa,că există un scop divin în toate,că ni s-a arătat ținta de la naștere și ni s-a oferit săgeata și arcul,dar eu unul nu sunt o persoană religioasă,mă consider spiritual mai degrabă,și totuși nu pot susține că am răspunsurile la toate,doar susțin că există probabilitatea că o entitate superioară,dătătoare de energie ce animă universul,să existe undeva acolo,dacă nu în toate,doar că idea tradițională a religiilor monoteiste mi se pare o creație simplistă,un mit scornit din adâncurile conștiintei noastre,alimentat de frică și găsirea unui răspuns la întrebările existențiale și la creerea unui sens. Și dacă ar fii să fie,totuși,eu cred că acea entitate e imparțială,nu judecă și nu răsplătește,scopul îl definim noi,până la urmă noi alegem să ne rupem de turmă și să devenim cea mai bună versiune a noastră.Revenind la idea formulată mai sus,mă simț copleșit în unele momente să știu că sunt o parte infimă a unui complex infinit,și în același timp mi se pare fascinant că sunt un individ,cu proprie personalitate,cu țeluri proprii.Individualitatea noastră transcede nu doar partea organică,pe lângă ADN și variantele anatomice ale trăsăturilor noastre ce ne fac unici,ci mai presus ne aduce la idei,iar noi în micimea noastră am dus rangul de idei la ideologii toxice de-alungul vremii care au măcinat orice formă de individualitate și gândire liberă. Suntem băgați cu toții în oala asta numită Terra,și până acum nu îmi pot explica războaiele,prejudecățile și ignoranța crasă de care am dat,dăm,și vom da dovadă.Purtăm fiecare,într-o diferită formă,mantia asta de ură și prostie ce are ca rezultat final regresul.Simt repulsie atunci când îmi dau seamă de ce suntem capabili și ce realizăm în schimb,cum după 250.000 de ani de evoluție ca specie încă ne dăm în cap dar cu arme și prin metode mai performanțe,dacă ar fii după mine în momentul asta am fii colonizat planete,nu să căutăm soluții la suprapopulare precum mâncarea procesată și viciile care ne ucid încet dar sigur,asta dacă nu ai norocul să fii însămânțat cu un glonț și să te transformi în decor pe câmpul de luptă,și ce-i drept,n-am reușit,în ciuda capacității pe care o deținem,să ne concentrăm pe aspectele constructive ale vieții.
   
 Poate că nimeni nu va răspunde la întrebările astea,mulți filosofi au încercat încă din antichitate să creeze modelul unei lumi utopice însă în zadar până în ziua de azi,dar mereu mă va face să mă întreb lucrul ăsta:umanitatea,încotro ?