Stau și mă întreb în ultima vreme… oare în ce univers ne
aflăm? Cum am ajuns aici și ce s-a întâmplat pe parcursul anilor lumină care au
trecut... pe lângă noi. E Calea Lactee, Planeta Pământ, Europa, România,
prietene, adresa ta completă, așa că ar fi bine să te comporți ca atare.
Știi că există teoria
universelor paralele, în care probabil eu ascult manele, am un BMW Coupé de
ultima generație și cânt într-un “grup”, shal I call it?, însoțit de alți
compatrioți filozofi contemporani în domeniul femeilor și băuturii. Tare rău,
huh? Mindfuck. Dar excluzând asta, și o astfel de realitate ipotetică, nu
înțeleg cum de unii au ajuns să fie fumați de țigări. Nu serios. Cum?
Nu e ca și cum trăim
în acel univers în care frunzele ne strivesc sub tălpile lor consolidate cu
bocanci de iarnă de mărimea 47 doar de
dragul sunetului pe care îl scoatem la momentul sleirii noastre. Nu… nu suntem
acolo, după cum spuneam. Și totuși eu tot nu înțeleg cum țigările fumează
oameni și nu invers. Mă simt clandestin la o piesă de teatru amatoare care sper
să înceteze, o piesă în care actorii joacă foarte bine, dar intriga e de maro.
Vorbesc despre
interzicerea fumatului în spații publice și de repercusiunile generate de
aceasta. N-am mai văzut atâta mobilizare de ceva timp în rândul oamenilor,
respectiv a fumătorilor. Serios. Cum e posibil să te lași așa ușor controlat de
un viciu, de care tu poți “sa te lași când vrei”, dar nu o faci? Oare de ce s-a
ajuns la această înjosire la care unii se supun pentru a-și livra gustosul fum
canceros în plăpânzii plămâni.
Ce-i amuzant este că
această lege a reușit să scoată copilul sau elevul, cum vrei să-i spui, din
profesori. Momentul ăla în care acei presupuși dascăli, pregătiți să ne
antreneze pentru a lua viața în frâu și a deveni buni cetățeni ai țării în care
trăim, se comportă exact precum niște boboci de liceu, e momentul în care
realizezi de fapt, că nu suntem așa diferiți și că nevoile primare( viciile,
pentru unii ) acaparează chiar și mintea unui intelectual răpus de nevoia de a…
fuma, mai tare decât cea de a mânca. Pe scurt, atunci când profesorii fumează
în baie sau se duc fuga la mașină să inhaleze niște “oxigen negru” pentru a-și
drege mintea, totul devine atât hilar, cât și trist…
Toată mascarada asta
mi-a lăsat un gust dulce-amar, întrucât eu sunt un fost fumător ( am fumat 2
ani, o nimica toată în comparație cu repertoriul altor “veterani” ) și înțeleg
prin ce trece un nefericit cu pricina, însă, în același timp, mă și frustrează
faptul că unii nu mai realizează de ce s-au apucat să fumeze și uită cum
procedau la debutul acestui act și sunt pe parcurs… acaparați.
Însă partea bună,
pentru mine, e că pot să ies și eu în oraș și să mă întorc fără să mai
duhnesc a mahoarcă, să mai mă usture
ochii sau să devin din nou fumător, într-un mod pasiv. Era și cazul ca România
să ia o decizie matură demnă de statele civilizate ale lumii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu